Sindroamele genetice reprezintă un grup complex de afecțiuni genetice cauzate de modificări la nivelul materialului genetic (ADN). Aceste anomalii genetice pot apărea fie spontan, fie pot fi moștenite de la părinți. Conform unor studii, aproximativ 5,3% dintre nou-născuți urmăriți pe o perioadă de 25 de ani au fost diagnosticați, la un moment dat, cu o boală genetică. În plus, afecțiunile genetice reprezintă cauza a 41% dintre decesele infantile, potrivit altor cercetări [1][2].

Identificarea precoce a sindroamelor genetice joacă un rol crucial în diagnosticul genetic și în managementul medical modern. De exemplu, în cazul fenilcetonuriei, detectarea în primele zile de viață permite inițierea imediată a unei diete personalizate, prevenind astfel complicațiile neurologice severe. Un alt exemplu relevant este atrofia musculară spinală, unde diagnosticul precoce permite înrolarea pacienților eligibili în programe naționale de tratament, precum terapia cu nusinersen.

În ultimii ani, progresele în genetică medicală, în special datorită tehnologiilor avansate precum secvențierea de nouă generație (NGS), au revoluționat capacitatea specialiștilor de a identifica și înțelege aceste boli genetice rare. Acest lucru a dus la o reducere semnificativă a timpului necesar pentru stabilirea unui diagnostic genetic corect – de la ani la doar câteva săptămâni. Totodată, costurile testelor genetice au scăzut semnificativ, făcând testarea genetică mai accesibilă pentru un număr tot mai mare de pacienți.

Sindromul Down (Trisomia 21)

Sindromul Down este cea mai comună anomalie cromozomială cauzată de prezența unui cromozom 21 suplimentar. Această afecțiune genetică face parte din grupul de sindroame genetice și apare la aproximativ 1 din 700 de nou-născuți, fiind influențată în principal de vârsta maternă, riscul crescând semnificativ peste vârsta maternă de 35 de ani.

Cauze și mecanisme genetice

Principala cauză a sindromului Down este nondisjuncția meiotică, nedezlipirea cromozomilor în cursul diviziunii celulare ce rezultă în ovocite și spermatozoizi, conducând la trisomia liberă a cromozomului 21. Alte mecanisme includ translocațiile robertsoniene și mozaicismul, care pot afecta modul de transmitere și expresia clinică a acestui sindrom genetic.

Caracteristici clinice și diagnostic

Manifestările clinice includ hipotonia musculară, trăsături cranio-faciale distinctive, precum fante palpebrale oblice (mongoloide), nas plat, urechi jos implantate, precum și deficit cognitiv de grad variabil și tulburări de comportament diverse. Pot apărea și malformații congenitale, în special la nivel cardiac, care sunt frecvente în acest sindrom genetic.

Diagnostic genetic

Diagnosticul genetic al sindromului Down se realizează prin analiza cromozomială, care confirmă prezența unui cromozom 21 suplimentar.

Testele genetice de diagnostic pot fi efectuate pentru făt în timpul sarcinii sau după naștere pentru copilul afectat.

În timpul sarcinii, sunt recomandate teste de screening precum dublu test (testul combinat) sau NIPT (test de ADN fetal liber din sângele matern) pentru a identifica sarcinile cu risc crescut de a fi afectate de acest sindrom genetic. Totuși, aceste teste de screening nu oferă un diagnostic definitiv. Pentru confirmare, se utilizează metode invazive precum amniocenteza și biopsia de vilozități coriale, care permit analiza celulelor fetale. Aceste teste detectează prezența unui cromozom 21 suplimentar și stabilesc diagnosticul de certitudine. Postnatal, diagnosticul se realizează prin analiza genetică din sângele copilului.

Testele de diagnostic genetic presupun prelevarea unei probe biologice și analiza cromozomială pentru identificarea cromozomului 21 suplimentar. Testele potrivite pentru diagnostic sunt:

  • QF-PCR

  • FISH

  • Cariotipoare convențională

  • Cariotipoare moleculară

Opțiuni de Tratament și Suport

Deși nu există un tratament curativ pentru sindromul Down, intervențiile timpurii pot îmbunătăți semnificativ calitatea vieții. Acestea includ terapii de stimulare cognitivă și motorie, programe educaționale adaptate și monitorizarea atentă a afecțiunilor asociate, cum ar fi problemele cardiace și tulburările endocrine frecvent întâlnite în acest sindrom genetic.

Sindromul Turner

Sindromul Turner afectează exclusiv persoanele de sex feminin, fiind cauzată de absența totală sau parțială a unuia dintre cei doi cromozomi X. Apare la aproximativ 1 din 2.500 de nou-născuți de sex feminin și se caracterizează printr-un spectru variat de manifestări clinice.

Cauze și mecanisme genetice

Principala formă a sindromului Turner este monosomia completă a cromozomului X (45,X), în care lipsește unul dintre cei doi cromozomi sexuali. Alte forme includ mozaicismul, unde unele celule au un complement cromozomial normal (46,XX), iar altele prezintă monosomie X, și delețiile parțiale ale cromozomului X. Aceste anomalii genetice apar în general aleatoriu și nu sunt moștenite, fiind caracteristice acestui sindrom genetic.

Caracteristici clinice și diagnostic

Manifestările clinice includ statură mică, amenoree primară și absența dezvoltării caracterelor sexuale secundare, infertilitate sau insuficiență ovariană prematură. Alte semne fizice pot fi gâtul palmat (pterigion colli), torace lat cu mameloane depărtate și limfedem la nivelul mâinilor și picioarelor. Pot exista și malformații cardiace congenitale, cum ar fi coarctația de aortă și anomalii renale în cadrul acestui sindrom genetic.

Diagnostic genetic

Diagnosticul genetic se bazează pe analiza cromozomială a unei probe biologice precum sângele, celulele bucale, lichidul amniotic sau vilozitățile coriale care evidențiază absența totală sau parțială a cromozomului X.

În timpul sarcinii, diagnosticul prenatal este posibil prin proceduri invazive, cum ar fi amniocenteza și biopsia de vilozități coriale, recomandate mai ales în cazurile cu semne ecografice sugestive (de exemplu, higroma chistică, edem generalizat, malformații cardiace).

Opțiuni de tratament și suport

Nu există un tratament curativ pentru sindromul Turner, însă intervențiile medicale pot îmbunătăți semnificativ calitatea vieții. Terapia cu hormon de creștere poate ajuta la atingerea unei staturi mai apropiate de cea normală dacă este inițiată precoce. Terapia de substituție hormonală estrogenică și progestativă este esențială pentru dezvoltarea caracterelor sexuale secundare și pentru menținerea sănătății osoase. Monitorizarea regulată a funcției cardiace, renale și tiroidiene este esențială pentru prevenirea și gestionarea complicațiilor asociate.

Află mai multe informații despre testarea genetică.

Programează o consultație genetică

Dr. Anca Neacșu, medic specialist în genetică medicală, te va îndruma către testele genetice potrivite pentru tine, în funcție de istoricul personal și familial.

Fibroza chistică

Fibroza chistică este o boală genetică cu transmitere autosomal recesivă, caracterizată prin disfuncția glandelor exocrine, afectând în principal sistemul respirator și digestiv. Apare cu o frecvență de aproximativ 1 la 2.500 de nou-născuți caucazieni și este mai rară în alte populații.

Cauze și mecanisme genetice

Fibroza chistică este cauzată de mutații în gena CFTR (Cystic Fibrosis Transmembrane Conductance Regulator), localizată pe cromozomul 7. Gena CFTR codifică o proteină care funcționează ca un canal de clor în membranele celulare. Mutațiile determină producerea unei proteine defectuoase sau absența acesteia, ceea ce conduce la apariția unor secreții mucoase vâscoase și dense în diferite organe, tipic pentru acest sindrom genetic.

Caracteristici clinice și diagnostic

Manifestările clinice variază, dar cele mai comune simptome includ tuse cronică, infecții respiratorii recurente, wheezing și dificultăți de respirație. Afectarea pancreasului asociază malabsorbție și steatoree, ceea ce poate provoca întârzieri în creștere și dezvoltare. De asemenea, poate apărea infertilitate la bărbați din cauza obstrucției ductului deferent și subfertilitate la femei.

Diagnostic genetic

Diagnosticul genetic al fibrei chistice se bazează pe analiza prin secvențiere a genei CFTR. Testul sudorii, care măsoară concentrația de clor în transpirație, este un instrument de screening util, dar datorită faptului că nou-născuții este posibil să nu producă suficientă transpirație și unele persoane afectate prezintă niveluri normale ale clorului în transpirație, testarea genetică este indicată pentru diagnosticul cert. Mai mult, prin identificarea specifică a celor două mutații în gena CFTR, diagnosticul genetic poate indica și tratamentul de elecție, precum Trikafta pentru persoanele cu mutația F508del. Diagnosticul prenatal este posibil prin analizarea ADN-ului fetal obținut prin amniocenteză sau biopsie de vilozități coriale în cazul riscului genetic cunoscut.

Testele genetice preconcepționale de carrier screening, pot determina dacă un cuplu prezintă un risc crescut de a avea un copil afectat. Riscul este de 25% pentru fiecare copil al unui cuplu în care ambii părinți sunt purtători sănătoși ai acestei afecțiuni genetice.

Opțiuni de tratament și management

Nu există un tratament curativ pentru fibroza chistică, însă managementul multidisciplinar poate îmbunătăți semnificativ prognosticul și calitatea vieții:

  • Terapia respiratorie: include fizioterapie toracică pentru facilitarea eliminării mucusului, bronhodilatatoare și antibiotice pentru prevenirea și tratarea infecțiilor pulmonare.

  • Enzime pancreatice: pentru îmbunătățirea digestiei și absorbției nutrienților.

  • Nutriție adecvată, uneori hipercalorică, și suplimentarea vitaminelor liposolubile sunt esențiale.

Terapia modulatoare a CFTR reprezintă un progres semnificativ în tratamentul acestei afecțiuni genetice. Medicamente precum ivacaftor și combinațiile lumacaftor-ivacaftor sau tezacaftor-ivacaftor acționează direct asupra proteinei CFTR defectuoase, îmbunătățindu-i funcționalitatea. Aceste terapii sunt însă eficiente doar pentru anumite mutații și necesită testare genetică prealabilă.

Monitorizarea regulată și managementul complicațiilor, precum diabetul asociat cu fibroza chistică sau osteoporoza, sunt cruciale. În stadiile avansate ale bolii pulmonare, transplantul pulmonar poate reprezenta o opțiune terapeutică.

Sindromul Klinefelter

Sindromul Klinefelter este o afecțiune genetică cauzată de prezența unuia sau mai multor cromozomi X suplimentari la bărbați. Este cea mai frecventă anomalie cromozomială la bărbați, cu o incidență de aproximativ 1 la 500 până la 1.000 de nou-născuți de sex masculin. Această afecțiune face parte din categoria sindroamelor genetice care afectează dezvoltarea sexuală și reproductivă.

Cauze și mecanisme genetice

Sindromul Klinefelter apare ca urmare a nondisjuncției cromozomilor sexuali în timpul meiozei, ceea ce duce la formarea de gameți (ovule, spermatozoizi) cu un cromozom X suplimentar. Această anomalie poate proveni atât de la mamă, cât și de la tată.

Pe lângă cariotipul clasic 47,XXY, există și variante, precum:

  • Mozaicismul (46,XY/47,XXY)

  • Forme cu mai mulți cromozomi X suplimentari (48,XXXY, 49,XXXXY).

Aceste forme pot influența severitatea simptomelor în acest sindrom genetic.

Caracteristici clinice și diagnostic

Simptomele sindromului Klinefelter pot fi subtile și adesea rămân nediagnosticate până la pubertate sau chiar la vârsta adultă. Manifestările clinice includ hipogonadism hipergonadotrop, cu testicule mici și infertilitate datorată azoospermiei. Statura înaltă cu membre lungi disproporționate, ginecomastia, osteoporoza și masa musculară scăzută sunt alte semne frecvente. Deficitele motorii și cognitive ușoare, dificultățile de învățare și tulburările de comportament pot fi prezente.

Diagnostic genetic

Diagnosticul se bazează pe analiza cromozomială, care evidențiază prezența cromozomului X suplimentar. Testarea hormonală relevă niveluri scăzute de testosteron și niveluri crescute de hormon luteinizant (LH) și hormon foliculostimulant (FSH). Diagnosticul prenatal este posibil prin amniocenteză sau biopsie de vilozități coriale și analiză genetică în cazurile cu risc crescut sau anomalii ecografice sugestive.

Opțiuni de tratament și management

Tratamentul sindromului Klinefelter este centrat pe terapia de substituție cu testosteron, care ajută la dezvoltarea caracterelor sexuale secundare, creșterea masei musculare și densității osoase, precum și la îmbunătățirea stimei de sine și a funcției sexuale. Intervenția precoce cu terapie educațională și suport psihologic poate ameliora dificultățile de învățare și adaptare socială. În ceea ce privește fertilitatea, tehnici de reproducere asistată precum extragerea spermatozoizilor testiculari și fertilizarea in vitro pot oferi posibilitatea de a avea copii biologici în anumite cazuri.

Monitorizarea periodică a sănătății este esențială, având în vedere riscul crescut pentru osteoporoză, diabet de tip 2, boli cardiovasculare. O abordare multidisciplinară, cu implicarea endocrinologilor, geneticienilor, urologilor și psihologilor, optimizează managementul pe termen lung al acestui sindrom genetic.

Siclemia (anemia falciformă)

Siclemia, cunoscută și sub denumirea de anemia falciformă, este o afecțiune genetică cu transmitere autosomal recesivă, care afectează hemoglobina, molecula responsabilă de transportul oxigenului în sânge. Această boală genetică este predominantă în populațiile din Africa subsahariană, Orientul Mijlociu și zonele mediteraneene, având o frecvență de aproximativ 1 la 500 de nașteri în unele comunități afro-americane.

Cauze și mecanisme genetice

Boala este cauzată de o mutație punctiformă specifică în gena HBB de pe cromozomul 11, care codifică lanțul beta al hemoglobinei. Mutația conduce la substituția aminoacidului valină în locul acidului glutamic la poziția 6 și la apariția hemoglobinei de tip S (HbS). Această modificare structurală determină polimerizarea hemoglobinei în condiții de hipoxie, ceea ce conduce la deformarea eritrocitelor în formă de seceră, caracteristică acestui sindrom genetic.

Caracteristici clinice și diagnostic

Manifestările clinice includ anemie hemolitică cronică, episoade dureroase acute (crize vaso-ocluzive), susceptibilitate crescută la infecții și afectarea organelor datorită ocluziei vaselor mici. Crizele vaso-ocluzive pot provoca dureri severe de oase, abdomen și torace. Complicații precum sindromul toracic acut, accidentele vasculare cerebrale și insuficiența organelor pot apărea în evoluția bolii.

Diagnostic genetic

Diagnosticul se bazează pe teste hematologice care evidențiază prezența eritrocitelor în formă de seceră și anemia hemolitică. Electroforeza hemoglobinei confirmă tipul anormal de hemoglobină prezent. Diagnosticul genetic molecular poate identifica mutația specifică în gena HBB. Screeningul neonatal este esențial în zonele cu prevalență ridicată. Diagnosticul prenatal este posibil prin amniocenteză sau biopsie de vilozități coriale și testarea genetică a fătului, fiind important în gestionarea acestui sindrom genetic.

Opțiuni de tratament și management

Managementul bolii este complex și implică prevenirea crizelor vaso-ocluzive și tratarea complicațiilor. Terapia cu hidroxiuree este utilizată pentru a stimula producția de hemoglobină fetală (HbF), care reduce polimerizarea și implicit cantitatea HbS. Transfuziile de sânge sunt necesare în anumite situații pentru a ameliora anemia și a preveni complicațiile. Vaccinarea și profilaxia cu antibiotice reduc riscul infecțiilor severe. Transplantul de celule stem hematopoietice și terapia genică (CASGEVY și LIFGENIA) sunt tratamentele curative disponibile în prezent pentru această afecțiune.

Distrofia musculară Duchenne

Distrofia musculară Duchenne (DMD) este o afecțiune genetică recesivă legată de cromozomul X (X-linkată), caracterizată prin degenerarea progresivă a mușchilor scheletici. Este cea mai comună formă de distrofie musculară la copii, afectând aproximativ 1 din 3.500 de băieți. Această boală face parte din grupul de sindroame genetice rare care afectează funcția musculară.

Mutații genetice și ereditate

Distrofia Musculară Duchenne este cauzată de mutații în gena DMD, localizată în regiunea cromozomială Xp21, care codifică proteina distrofină, esențială pentru stabilitatea structurală a membranei celulelor musculare. Mutațiile genei DMD conduc la absența sau la producerea unei forme nefuncționale de distrofină, rezultând în fragilitatea fibrelor musculare. Deoarece gena este localizată pe cromozomul X, boala afectează în principal băieții, în timp ce fetele pot fi purtătoare asimptomatice sau pot prezenta simptome ușoare.

Evoluție clinică și impact funcțional

Primele semne ale distrofiei musculare Duchenne apar de obicei între de 2 și 5 ani de viață, cu întârziere în dezvoltarea motorie și slăbiciune musculară progresivă. Copiii prezintă dificultăți în alergare, sărituri și urcarea scărilor. Semnul Gowers, manevra utilizată pentru a se ridica de pe podea prin sprijin pe mâini și picioare, este caracteristic. Pe măsură ce boala progresează, slăbiciunea musculară afectează membrele superioare și trunchiul, conducând la pierderea capacității de mers în jurul vârstei de 12 ani. Complicațiile respiratorii și cardiace, precum cardiomiopatia dilatativă și insuficiența respiratorie, apar în adolescență și sunt principalele cauze de morbiditate și mortalitate.

Diagnostic genetic

Diagnosticul genetic al DMD se confirmă prin testare genetică moleculară, care identifică mutațiile în gena DMD. Nivelurile serice crescute de creatinkinază (CK) sunt un marker biochimic sugestiv, care orientează către testarea genetică. În unele cazuri, analiza imunohistochimică a biopsiei musculare poate arăta o cantitate scăzută (sub 5%) de distrofină. Diagnosticul prenatal este posibil prin testarea ADN-ului fetal obținut prin amniocenteză sau biopsie de vilozități coriale în familiile cu risc genetic cunoscut. Aproximativ 70% dintre băieții afectați moștenesc mutația de la mama purtătoare, restul fiind rezultatul unor mutații de novo.

Tratamente disponibile

În prezent, sunt aprobate mai multe terapii pentru distrofia musculară Duchenne. Unele terapii sunt specifice anumitor mutații, precum terapiile exon-skipping, care permit “săritul” peste mutație, conducând la formarea unei proteine parțial funcționale. În 2023, FDA a aprobat terapia genică Elevidys, care livrează o versiune scurtată a proteinei distrofină în organism, oferind o opțiune inovatoare de tratament pentru această afecțiune genetică.

Sindromul X-Fragil

Sindromul X-Fragil este cea mai comună formă de dizabilitate intelectuală ereditară la bărbați și o cauză majoră a tulburărilor din spectrul autist. Această afecțiune genetică afectează aproximativ 1 din 4.000 de bărbați și are un impact semnificativ asupra dezvoltării cognitive și comportamentale. Fiind un sindrom genetic, acesta necesită diagnostic și management precoce pentru a îmbunătăți calitatea vieții pacienților.

Mecanisme moleculare și transmitere

Acest sindrom genetic este cauzat de mutații în gena FMR1 (Fragile X Mental Retardation 1), localizată pe cromozomul X. Mutația implică o expansiune a repetițiilor trinucleotidice CGG în regiunea 5′ necodificatoare a genei. În mod normal, numărul de repetiții CGG variază între 5 și 54. O premutație constă în 55 până la 200 de repetiții, iar o mutație completă depășește 200 de repetări, ducând la metilarea genei și la absența proteinei FMRP. Această proteină este esențială pentru dezvoltarea normală a sinapselor și a funcției neuronale.

Sindromul X-fragil este moștenit de către băiatul afectat de la mama purtătoare a unei premutații sau mutații ale genei FMR. Mama purtătoare de premutație poate fi neafectată sau poate prezenta insuficiență ovariană prematură, tremor-ataxie, sau manifestări neuropsihiatrice, iar cele purtătoare de mutație pot prezenta simptome asociate sindromului X-Fragil, de obicei mai ușoare decât băieții afectați.

Deficite cognitive și comportamentale

Manifestările clinice ale acestui sindrom genetic includ dizabilitate intelectuală de la moderată la severă, hiperactivitate, deficit de atenție, anxietate și trăsături autiste, precum evitarea contactului vizual și dificultăți în interacțiunea socială. Caracteristicile fizice pot include fața alungită, bărbie ascuțită, urechi mari și proeminente, hipermobilitate articulară și macroorhidism (testicule mărite) post-pubertar la băieți. Simptomele cognitive și comportamentale sunt mai severe la băieții afectați, însă și fetele purtătoare pot prezenta simptome ușoare ale acestui sindrom genetic.

Diagnostic genetic

Diagnosticul se realizează prin testare genetică moleculară pentru a determina numărul de repetări CGG în gena FMR1. Tehnici precum PCR (polymerase chain reaction) și analiza Southern blot sunt utilizate pentru a detecta atât premutațiile, cât și mutațiile complete. Diagnosticul prenatal este posibil prin amniocenteză sau biopsie de vilozități coriale, permițând familiilor să ia decizii informate. Este recomandată consilierea genetică pentru a înțelege riscurile de transmitere și implicațiile pentru membrii familiei.

Strategii de management și suport educațional

Nu există un tratament curativ pentru sindromul X Fragil, însă intervențiile terapeutice pot îmbunătăți semnificativ calitatea vieții. Programele de educație specializată și terapiile comportamentale ajută la dezvoltarea abilităților cognitive și sociale. Terapia logopedică este esențială pentru ameliorarea dificultăților de vorbire și comunicare. Medicația poate fi utilizată pentru a gestiona simptome precum hiperactivitatea, anxietatea și agresivitatea. Cercetările actuale explorează terapii farmacologice care vizează mecanismele moleculare specifice, oferind speranțe pentru intervenții mai eficiente în viitor.

Boala Huntington

Boala Huntington este o afecțiune genetică neurodegenerativă cu mod de transmitere autosomal dominant, caracterizată prin mișcări involuntare (coree), tulburări cognitive și modificări comportamentale. Această boală genetică afectează aproximativ 5 până la 10 persoane la 100.000 în populația caucaziană, făcând parte din categoria sindroamelor genetice cu impact neurodegenerativ sever.

Transmitere autosomal dominantă

Boala este cauzată de mutații în gena HTT (huntingtină), localizată pe cromozomul 4p16.3. Mutația este localizată în una dintre cele două copii ale genei și constă într-o expansiune a repetițiilor trinucleotidice CAG în regiunea codificatoare a genei, ceea ce conduce la producerea unei forme anormale a proteinei huntingtină, toxică pentru neuronii din creier. În mod normal, numărul de repetiții CAG este sub 35. Un număr de repetiții peste 36 este asociat cu boala, iar cu cât numărul acestora este mai mare cu atât debutul este mai precoce și progresia este mai rapidă.

Manifestări neurodegenerative

Debutul simptomelor apare, de obicei, între 30 și 50 de ani, dar poate varia considerabil. Manifestările motorii includ mișcări coreice (involuntare, rapide și neregulate), distonie, precum și tulburări de mers și echilibru. Pe măsură ce boala progresează, apar dificultăți de vorbire și înghițire.

Tulburările cognitive se manifestă prin declinul funcțiilor executive, afectarea memoriei și capacității de concentrare. Modificările comportamentale sunt frecvente și includ iritabilitate, depresie, anxietate și, în stadii avansate, psihoză. Aceste simptome definesc progresia severă a acestui sindrom genetic neurodegenerativ.

Diagnostic genetic

Diagnosticul este confirmat prin testare genetică moleculară, care determină numărul de repetări CAG în gena HTT. Consultația genetică este esențială înainte și după testare, având în vedere implicațiile psihologice și familiale. Diagnosticul prenatal și preimplantațional sunt disponibile pentru familiile cu risc cunoscut, permițând identificarea embrionilor sau feților afectați.

Opțiuni de tratament și consiliere

În prezent, nu există un tratament curativ pentru boala Huntington. Managementul este simptomatic și necesită o abordare multidisciplinară.

Medicația neurologică, cum ar fi tetrabenazina, poate reduce mișcările coreice. De asemenea, antidepresivele și stabilizatorii de dispoziție sunt utilizate pentru gestionarea simptomelor afective și comportamentale.

Terapia fizică și ocupațională ajută la menținerea funcționalității motorii și adaptarea la progresia simptomelor. Suportul psihologic este crucial atât pentru pacienți, cât și pentru familiile acestora, având în vedere impactul emoțional semnificativ al acestui sindrom genetic. Participarea la grupuri de suport și consilierea pot contribui la îmbunătățirea calității vieții.

Cercetările actuale se concentrează pe terapii genice și molecule care să inhibe expresia genei mutante HTT, oferind speranțe pentru viitoare intervenții terapeutice în gestionarea acestei afecțiuni genetice.

Fenilcetonuria

Fenilcetonuria (PKU) este o boală metabolică ereditară cu transmitere autosomal recesivă, caracterizată prin incapacitatea organismului de a metaboliza aminoacidul fenilalanină. Această afecțiune genetică apare cu o frecvență de aproximativ 1 la 10.000–15.000 de nou-născuți și, dacă nu este tratată prompt, poate conduce la dizabilități intelectuale severe. PKU este considerată unul dintre sindroamele genetice tratabile prin intervenții precoce.

Deficit enzimatic și diagnostic neonatal

Cauza principală a PKU este o mutație în gena PAH, localizată pe cromozomul 12q23.2, care codifică enzima fenilalanin-hidroxilază. Această enzimă este responsabilă pentru conversia fenilalaninei în tirozină. Deficitul sau absența activității enzimatice determină acumularea de fenilalanină în sânge și țesuturi, având efect neurotoxic și afectând creierul în dezvoltare.

Diagnosticul neonatal este esențial și se realizează prin screening metabolic în primele zile de viață, utilizând testul Guthrie sau metode moderne de spectrometrie de masă. Nivelurile crescute de fenilalanină în sânge confirmă suspiciunea de PKU, permițând inițierea promptă a tratamentului. Diagnosticul genetic poate identifica mutațiile specifice și oferă informații despre gravitatea afecțiunii, care poate varia de la forme ușoare la severe.

Impactul acumulării de fenilalanină

Fără tratament, copiii cu PKU pot dezvolta simptome precum dizabilitate intelectuală severă, convulsii, microcefalie și tulburări comportamentale. Un simptom caracteristic este mirosul specific al urinei, cauzat de excreția acidului fenilacetic. Alte manifestări includ eczeme și hipopigmentarea pielii și părului, din cauza scăderii sintezei de melanină, rezultată din dezechilibrul metabolic specific acestui sindrom genetic.

Regim alimentar și monitorizare continuă

Tratamentul principal al fenilcetonuriei constă într-o dietă strictă cu conținut scăzut de fenilalanină, care trebuie inițiată cât mai curând posibil după naștere. Alimentele bogate în proteine, precum carnea, peștele, ouăle, lactatele și unele cereale, sunt restricționate. În schimb, se utilizează formule speciale de lapte și suplimente nutritive care furnizează aminoacizi esențiali fără fenilalanină.

Monitorizarea regulată a nivelurilor sanguine de fenilalanină este esențială pentru ajustarea dietei, prevenind atât deficiențele nutriționale, cât și acumularea toxică de fenilalanină.

Pentru formele ușoare de PKU, terapia cu sapropterină poate crește activitatea enzimatică. De asemenea, tetrahidrobiopterina (BH4), un cofactor al enzimei fenilalanin-hidroxilază, poate îmbunătăți metabolismul fenilalaninei în anumite cazuri. Cercetările actuale explorează terapii enzimatice substitutive și terapii genice, care ar putea reprezenta viitoare opțiuni terapeutice pentru această afecțiune genetică.

Sindromul Marfan

Sindromul Marfan este o afecțiune genetică autosomal dominantă care afectează țesutul conjunctiv, având implicații multiple asupra sistemului musculoscheletal, ocular și cardiovascular. Prevalența este de aproximativ 1 la 5.000 de indivizi, fără predilecție de sex sau rasă. Acest sindrom genetic este cunoscut pentru variabilitatea simptomelor și necesită un diagnostic și management atent.

Afectarea țesutului conjunctiv și mutații genetice

Cauza sindromului Marfan este o mutație în gena FBN1, localizată pe cromozomul 15q21.1, care codifică proteina fibrilina-1. Această proteină este esențială pentru formarea fibrelor elastice în țesutul conjunctiv. Mutațiile în gena FBN1 conduc la alterarea structurii și funcției fibrilinei-1, afectând elasticitatea și integritatea țesuturilor conjunctive din întregul organism.

Transmiterea este autosomal dominantă, ceea ce înseamnă că o singură copie a genei mutate este suficientă pentru apariția bolii. Aproximativ 25% din cazuri sunt cauzate de mutații de novo, fără antecedente familiale.

Semne clinice și diagnostic

Manifestările clinice ale acestui sindrom genetic sunt variabile și pot implica multiple sisteme. Semnele musculoscheletale includ statură înaltă disproporționată, cu brațe și picioare lungi, arahnodactilie (degete lungi și subțiri), scolioză și deformări ale toracelui (pectus excavatum sau carinatum). Afectarea oculară se prezintă prin ectopia lentis (dislocare a cristalinului), miopie severă și risc crescut de dezlipire de retină.

Complicațiile cardiovasculare sunt cele mai grave și determină prognosticul bolii. Dilatarea rădăcinii aortice și anevrismul aortic pot conduce la disecție sau ruptură aortică, care sunt potențial fatale. Valvulopatiile, în special prolapsul de valvă mitrală, sunt frecvente.

Diagnostic genetic

Diagnosticul sindromului Marfan se bazează pe criteriile clinice Ghent, care evaluează manifestările în diverse sisteme. Testarea genetică moleculară poate confirma mutația în gena FBN1, fiind esențială în cazurile cu diagnostic incert.

Diagnosticul prenatal este posibil prin analiza ADN-ului fetal, obținut prin amniocenteză sau biopsie de vilozități coriale, în familiile cu mutații cunoscute. Diagnosticul preimplantațional poate fi efectuat în cadrul fertilizării in vitro pentru prevenirea transmiterii bolii.

Management medical și intervenții chirurgicale

Managementul sindromului Marfan necesită o abordare multidisciplinară. Monitorizarea cardiovasculară regulată prin ecocardiografie este esențială pentru evaluarea dimensiunii aortice și a funcției valvulare. Beta-blocantele și, în unele cazuri, inhibitorii receptorilor de angiotensină II (losartan) sunt utilizate pentru a încetini dilatarea aortică.

Intervenția chirurgicală profilactică pentru repararea sau înlocuirea rădăcinii aortice este recomandată atunci când diametrul aortic depășește anumite praguri sau crește rapid. Afectarea oculară necesită evaluare oftalmologică periodică și, dacă este necesar, corecție chirurgicală.

Consilierea genetică și educarea pacientului sunt importante pentru înțelegerea bolii și a riscurilor asociate. Activitățile fizice intense și sporturile de contact trebuie evitate pentru a reduce riscul complicațiilor cardiovasculare.

Concluzii și perspective în diagnosticul genetic

Înțelegerea și recunoașterea sindroamelor genetice comune reprezintă un pas esențial în îmbunătățirea sănătății publice și a calității vieții pacienților afectați. Diagnosticarea precoce permite intervenții timpurii care pot ameliora semnificativ prognosticul și preveni complicațiile pe termen lung. Tehnologiile avansate de diagnostic genetic, precum secvențierea de nouă generație (NGS) și testele genetice moleculare, facilitează identificarea precisă a mutațiilor și permit o abordare personalizată a tratamentului pentru aceste afecțiuni genetice.

Consilierea genetică joacă un rol esențial în sprijinirea pacienților și a familiilor acestora, oferind informații clare despre riscurile de transmitere, opțiunile de reproducere și implicarea în deciziile medicale informate. Aceasta contribuie la înțelegerea complexității sindroamelor genetice și la adoptarea unor strategii adecvate de management medical. În paralel, educația continuă și accesul la resurse specializate facilitează o mai bună gestionare a afecțiunilor genetice și integrarea socială a persoanelor afectate.

Perspectivele în domeniul geneticii medicale sunt extrem de promițătoare, datorită progreselor înregistrate în dezvoltarea terapiilor genice și a medicamentelor personalizate. Intervențiile inovatoare, precum editarea genomică prin tehnologia CRISPR-Cas9 și terapiile bazate pe ARN, oferă noi speranțe pentru tratamente mai eficiente și potențial curative. Investițiile constante în cercetare și colaborările interdisciplinare sunt esențiale pentru a transforma aceste descoperiri științifice în soluții clinice viabile.

În contextul prevenirii și al promovării longevității, abordarea holistică a sănătății genetice devine tot mai importantă. Integrarea testelor genetice în practicile medicale de rutină și creșterea gradului de conștientizare a publicului cu privire la evaluarea riscurilor genetice pot contribui la detectarea precoce a afecțiunilor și la implementarea unor strategii preventive adecvate. Astfel, diagnosticarea timpurie și terapiile moderne pot schimba semnificativ evoluția acestor sindroame genetice și îmbunătăți perspectivele de tratament și viață pentru pacienți.

Beneficiezi de 5% reducere la prima comandă.

Abonează-te pentru a beneficia de expertiza dr. Anca Neacșu direct în inboxul tău.

Îți vom trimite săptămânal informații despre sănătate și longevitate susținute de cercetări medicale de încredere și verificate de dr. Anca Neacșu.

Referințe:

  • 1.Verma IC, Puri RD. Global burden of genetic disease and the role of genetic screening. Semin Fetal Neonatal Med. 2015 Oct;20(5):354-63. doi: 10.1016/j.siny.2015.07.002. Epub 2015 Aug 4. PMID: 26251359.
  • 2.Owen MJ, Wright MS, Batalov S, et al. Reclassification of the Etiology of Infant Mortality With Whole-Genome Sequencing. JAMA Netw Open. 2023;6(2):e2254069. doi:10.1001/jamanetworkopen.2022.54069

Află mai multe informații despre testarea genetică.

Dr. Anca Neacșu

Dr. Anca Neacșu

Dr. Anca Neacșu, medic specialist în genetică medicală cu peste 10 ani de experiență, este expertă în consiliere genetică și interpretarea analizelor genetice avansate. Absolventă a Universității de Medicină și Farmacie “Carol Davila” din București și cu formări suplimentare la Harvard, Stanford și Asociația Americană de Nutriție, ea promovează o paradigmă medicală nouă, axată pe prevenție și tratamente personalizate o viață cât mai sănătoasă și prelungirea longevității.

Află mai multe despre Anca