Distrofia musculară: tipuri, cauze genetice și testare

Poate că medicul a pomenit o distrofie musculară, analizele au ieșit modificate sau boala e deja cunoscută în familie. Mai departe vom discuta ce tipuri există, ce le cauzează, cum se face testarea genetică și ce înseamnă rezultatul pentru familie.

Pe scurt: ce este distrofia musculară

Distrofia musculară este un grup de boli genetice care slăbesc mușchii. Cu timpul, slăbiciunea se accentuează și poate îngreuna mersul și activitățile de zi cu zi, iar unele tipuri afectează și alte organe, de exemplu inima.

Cauza este o variantă patogenă într-o genă care conține instrucțiunile pentru o proteină ce întărește și protejează fibra musculară. Tipurile diferă prin mușchii afectați, prin vârsta de debut și prin felul în care se moștenesc.

Nu există încă un tratament care să vindece distrofia musculară, dar tratamentul ajută la simptome și previne complicațiile. De aceea contează diagnosticul exact: afectarea inimii și a respirației diferă mult de la un tip la altul, iar îngrijirea se planifică după tip.

Diagnosticul îl confirmă testul genetic, ales la consultație după semne, după analize ca CK și după investigațiile neurologului. Rezultatul contează și pentru familie: de exemplu, la Duchenne, mama poate fi purtătoare, iar riscul pentru frați depinde de rezultatul ei.

Tipurile principale de distrofie musculară

Distrofia musculară Duchenne

Este cea mai frecventă formă din copilărie și afectează mai ales băieții. Conform GeneReviews, Duchenne și Becker apar la aproximativ 1 din 3.600 de băieți născuți vii. Cauza sunt variantele genei DMD, care conține instrucțiunile pentru distrofină, o proteină care dă fibrei musculare rezistență și stabilitate; în Duchenne, distrofina lipsește sau e prea puțină. Semnele apar de obicei pe la doi-trei ani, iar în timp boala afectează și respirația și inima.

Distrofia musculară Becker

Becker vine din aceeași genă, dar e mai puțin severă: începe de obicei în adolescență sau la vârsta adultă și avansează mai lent. Slăbiciunea apare mai ales la coapse și la șolduri, adesea cu gambele îngroșate, iar unele persoane au crampe la efort. Inima poate fi afectată în grade foarte diferite, uneori chiar fără o slăbiciune musculară care să se vadă.

Distrofia miotonică (tipurile 1 și 2)

Distrofia miotonică afectează mușchii, dar și ochii, inima, sistemul hormonal și sistemul nervos. Semnul ei caracteristic e miotonia: mușchiul se relaxează greu, de exemplu mâna se desface greu după ce strânge ceva. Tipul 1 (DM1) apare când o secvență scurtă de ADN, CTG, din gena DMPK se repetă de prea multe ori (o expansiune); forma congenitală se vede de la naștere, cu tonus muscular scăzut și slăbiciune severă. Tipul 2 (DM2) vine dintr-o expansiune CCTG în gena CNBP și începe de obicei între 20 și 40 de ani, cu dureri musculare care vin și trec și cu slăbiciune la gât și la coapse.

Distrofia facio-scapulo-humerală (FSHD)

FSHD slăbește mai ales mușchii feței, pe cei care fixează omoplații și pe cei care ridică vârful piciorului, adesea mai mult pe o parte. Simptomele încep de obicei în adolescență. Gravitatea diferă foarte mult de la o persoană la alta.

Distrofiile musculare ale centurilor

Distrofiile centurilor slăbesc mai ales mușchii umerilor, ai brațelor, ai șoldurilor și ai coapselor. În numele noi, după „LGMD” (prescurtarea engleză a numelui) urmează litera modului de transmitere, „R” pentru recesiv sau „D” pentru dominant, și un număr, de exemplu LGMD R1.

Distrofiile congenitale și distrofia Emery-Dreifuss

Distrofiile congenitale încep de obicei în primul an de viață, cu tonus muscular scăzut și slăbiciune la naștere sau în primele luni. Distrofia Emery-Dreifuss are trei semne care apar împreună: articulații rigide (contracturi) încă din copilăria mică, mai ales la coate, la glezne sau la gât, o slăbiciune care avansează lent și afectarea inimii, cu tulburări de ritm.

Există și forme mai rare, de exemplu distrofiile distale sau distrofia oculofaringiană, care începe de obicei după 40 de ani.

Cauzele genetice: cum se moștenește distrofia musculară

Fiecare genă există în două copii, câte una de la fiecare părinte.

Moștenirea legată de cromozomul X

Duchenne, Becker și o formă de Emery-Dreifuss se transmit prin cromozomul X. O femeie purtătoare are, la fiecare sarcină, o șansă de 50% să transmită varianta: un băiat care o moștenește are boala, iar o fată devine purtătoare. Un bărbat cu Duchenne sau Becker transmite varianta tuturor fiicelor și niciunui fiu.

Moștenirea autozomal dominantă și recesivă

În formele dominante, cum sunt distrofia miotonică, FSHD și unele distrofii ale centurilor, fiecare copil al unei persoane afectate are o șansă de 50% să moștenească varianta. În distrofia miotonică de tip 1, expansiunea CTG poate crește de la o generație la alta, iar copilul poate avea o boală care începe mai devreme și e mai severă; forma congenitală e moștenită de cele mai multe ori de la mamă.

În formele recesive, cum sunt cele mai multe distrofii ale centurilor și cele congenitale, copilul e afectat doar dacă moștenește câte o copie modificată de la fiecare părinte. Părinții purtători sunt, de regulă, sănătoși, iar fiecare copil al lor are o șansă de 25% să fie afectat.

Când boala apare pentru prima dată în familie

Lipsa altor cazuri în familie nu exclude o distrofie musculară genetică. La Duchenne, aproximativ o treime dintre variante apar pentru prima dată la copil (de novo). Uneori, varianta există doar în ovulele mamei (mozaicism germinal), iar testul ei din sânge nu o poate vedea.

Semnele care duc la o evaluare

La copil

Semnele de Duchenne apar de obicei în copilăria mică: slăbiciune, stângăcie, urcatul greu al scărilor, mersul pe vârfuri sau ridicatul de jos cu sprijin în mâini pe picioare (semnul Gowers). Gambele pot părea mai groase, iar întârzierea de vorbire poate apărea chiar înaintea problemelor de mișcare.

Uneori, primul semn e la analize: transaminazele (ALT, AST) sau creatinkinaza ies crescute. Conform ghidului de îngrijire Duchenne din 2018, transaminazele crescute pot îndrepta greșit atenția spre ficat și pot întârzia diagnosticul. La un sugar, tonusul muscular foarte scăzut poate ține de o distrofie congenitală sau de distrofia miotonică congenitală.

La adolescent și adult

• slăbiciune a umerilor și a coapselor, uneori cu omoplați care ies în afară
• slăbiciune a feței: greutate la fluierat, la închis strâns ochii sau la zâmbit
• mâini care se desfac greu după o strângere și cataractă apărută devreme
• tulburări ale conducerii electrice a inimii, alături de semnele musculare
• o creatinkinază (CK) care rămâne crescută, după ce alte cauze au fost excluse

Cum se pune diagnosticul

Creatinkinaza (CK) și alte analize de sânge

Creatinkinaza (CK) este o enzimă care trece în sânge din mușchii afectați, iar o valoare mai mare decât normalul înseamnă de obicei o suferință a mușchiului. Conform GeneReviews, la Duchenne și Becker, o CK de peste 10 ori mai mare decât normalul poate fi cel mai bun prim test de orientare. La femeile purtătoare de Duchenne însă, CK poate fi normală, așa că nu e un test de purtător.

Evaluarea medicului neurolog

Pe lângă istoricul medical și familial și examenul clinic, neurologul poate recomanda o electromiografie (EMG), care arată cum răspund mușchii la semnalele nervilor, un RMN muscular, care arată cât din mușchi a fost înlocuit cu grăsime, și un EKG, pentru că unele distrofii afectează inima. Ghidul Academiei Americane de Neurologie (AAN) recomandă ca alegerea testului genetic să pornească de la tabloul clinic, de la felul în care boala se transmite în familie și de la celelalte semne asociate.

Testarea genetică

Testul genetic arată tipul exact al distrofiei, de care depind îngrijirea și, la Duchenne, unele terapii. Ca prim test, scurtează drumul până la diagnostic și poate evita investigații invazive.

Biopsia musculară, azi mai rar

Biopsia rămâne pentru cazurile în care testul genetic nu confirmă diagnosticul; la Duchenne, atunci se caută distrofina în fragmentul de mușchi și, uneori, variante vizibile doar în ARN-ul lui.

Ce test genetic și în ce ordine

Primul test se alege la consultație

Primul test se stabilește la consultație: poate fi un test țintit, un panel de gene sau secvențierea întregului genom (WGS). Dacă soliciți un test direct de pe pagina lui, medicul genetician îl confirmă sau îl schimbă înainte de recoltare.

Duchenne și Becker: întâi delețiile și duplicațiile

Cele mai multe variante ale genei DMD sunt porțiuni lipsă sau în plus (deleții și duplicații) din unul sau mai mulți exoni: conform GeneReviews, aproximativ 78%. De aceea, primul test e de obicei analiza delețiilor și duplicațiilor genei DMD, făcută prin MLPA, o metodă care măsoară câte copii există din fiecare porțiune a genei.

Dacă rezultatul e negativ, ghidul de îngrijire recomandă secvențierea genei DMD, care caută variantele mici. În practica noastră, pasul următor este de obicei secvențierea întregului genom (WGS), care citește și gena DMD și poate găsi și rearanjamente complexe sau variante aflate adânc în interiorul genei.

Distrofia miotonică și FSHD: întâi testul țintit

Conform Colegiului American de Genetică Medicală și Genomică (ACMG), secvențierea obișnuită nu poate măsura sigur lungimea unei secvențe repetate, așa că ea se confirmă printr-un test dedicat. Și regiunea D4Z4 din FSHD se măsoară prin metode speciale.

Pentru tipul 1 există analiza expansiunii CTG din gena DMPK, care găsește expansiunea la aproape toate persoanele cu DM1, iar pentru tipul 2, analiza expansiunii CCTG din gena CNBP. Dacă primul iese negativ și semnele rămân, urmează testul pentru tipul 2, apoi, în practica noastră, de regulă genomul (WGS). La FSHD, întâi se măsoară regiunea D4Z4. Dacă e normală, conform GeneReviews urmează analiza metilării ei și secvențierea genei SMCHD1, iar în practica noastră, dacă și acestea sunt negative, genomul (WGS).

Când semnele nu indică un singur tip

Medicul poate alege un panel, de exemplu panelul pentru distrofiile centurilor, panelul pentru Emery-Dreifuss și alte distrofii sau panelul pentru boli neuromusculare. Poate alege și secvențierea întregului genom (WGS), care citește aproximativ 98% din întregul genom într-o singură analiză și poate fi efectuată de primă intenție, pentru a evita testările genetice multiple. Testul trio, cu ambii părinți, are o șansă mai mare de diagnostic, dar la adult se face mai rar, pentru că părinții nu sunt disponibili întotdeauna.

Ce poate și ce nu poate arăta testul

• Un rezultat negativ nu exclude o cauză genetică: înseamnă că, prin metoda folosită, nu s-a găsit o cauză genetică interpretabilă
• Fiecare metodă are limite: analiza delețiilor și duplicațiilor nu vede variantele mici din gena DMD, iar genomul nu vede bine unele secvențe repetate, unele modificări de metilare și variantele prezente doar într-o parte din celule
• Poate găsi o variantă cu semnificație incertă (VUS): ea nu confirmă și nu exclude diagnosticul și nu se folosește în decizii medicale până nu e reclasificată
• Poate găsi descoperiri incidentale (lista ACMG): la exom și la genom, se raportează doar dacă le alegi la consimțământ, după consiliere; la un copil, aleg părinții

Toate testele genetice de diagnostic se interpretează în context clinic.

Purtătoarele și rudele

Mama și surorile unui băiat cu Duchenne sau Becker

Conform ghidului internațional de îngrijire din 2018, testarea se recomandă rudelor de sex feminin ale unui băiat cu diagnostic confirmat genetic. Rezultatul mamei contează pentru riscul la alte sarcini, pentru surorile copilului și pentru propria ei monitorizare cardiologică: pentru purtătoare, același ghid recomandă o evaluare a inimii la începutul vieții adulte, cu EKG și imagistică, de preferat RMN cardiac, repetată la 3–5 ani.

La surorile minore, conform Societății Europene de Genetică Umană (ESHG), aflarea statutului de purtătoare se amână, de regulă, până când pot decide singure. Rudele fac testul țintit pentru varianta din familie: analiza delețiilor și duplicațiilor genei DMD pentru o deleție sau o duplicație, iar pentru o variantă mică, analiza Sanger, care citește doar locul din ADN în care se află varianta. Poți citi mai multe detalii în articolul despre testarea genetică în cascadă.

Rudele în formele dominante

În distrofia miotonică și în FSHD, o rudă adultă fără simptome poate afla, după consiliere genetică, dacă a moștenit varianta din familie. La distrofia miotonică de tip 1, un diagnostic pus din timp permite tratarea la timp a problemelor de inimă, a diabetului și a cataractei. Decizia de a face testul îți aparține și o poți amâna oricând.

Îngrijirea și tratamentele

Îngrijirea nu așteaptă rezultatul genetic

Îngrijirea la medicul neurolog continuă cu sau fără un diagnostic genetic, iar căutarea cauzei merge în paralel. Kinetoterapia ajută mușchii să rămână flexibili și cât mai puternici.

Duchenne: ce recomandă ghidul de îngrijire

După diagnostic, îngrijirea o coordonează medicul specializat în boli neuromusculare, cu o echipă de specialiști. Kinetoterapia și corticosteroizii rămân baza tratamentului: corticosteroizii păstrează mai mult timp mersul și funcția brațelor și a respirației.

Corticosteroizii nu se opresc brusc: oprirea bruscă poate duce la o insuficiență a glandelor suprarenale, rară, dar periculoasă, așa că doza se scade treptat. Medicul curant decide orice modificare de tratament.

Ghidul recomandă un control cardiologic cu EKG și ecografie sau RMN cardiac cel puțin o dată pe an și spirometria, un test de respirație, de la 5–6 ani. Unele anestezice pot provoca reacții grave, așa că înaintea unei operații se consultă cardiologul și pneumologul, iar medicul anestezist trebuie să știe de diagnostic.

Unele terapii noi sunt aprobate doar în anumite țări, pentru anumite variante ale genei sau anumite vârste; neurologul îți spune dacă vreuna se potrivește.

Inima și respirația în celelalte distrofii

• Distrofia Becker: control la cardiolog cu EKG și ecografie sau RMN cardiac în fiecare an
• Distrofia miotonică de tip 1: conform GeneReviews, EKG sau Holter anual, glicemia verificată anual și control la oftalmolog la doi ani. Diagnosticul se comunică medicului anestezist, pentru că anestezia cere precauții speciale. Statinele pentru colesterol pot accentua durerile și slăbiciunea musculară; o eventuală schimbare o decide medicul curant
• FSHD: kinetoterapeutul stabilește exercițiile potrivite, de exemplu antrenament moderat cu greutăți și efort aerob, iar ortezele de gleznă ajută la mers și previn căderile
• Emery-Dreifuss: EKG, Holter și ecografia inimii cel puțin o dată pe an; tratamentul tulburărilor de ritm, inclusiv un stimulator cardiac sau un defibrilator implantabil, îl decide cardiologul
• Distrofiile centurilor: conform ghidului AAN, la formele cu risc mare de afectare a inimii se recomandă evaluarea la cardiolog chiar fără simptome, iar la cele cu risc de insuficiență respiratorie, teste periodice ale respirației

Planificarea familiei

Când varianta din familie e cunoscută, la consultație afli care e riscul transmiterii și ce teste prenatale sunt potrivite; momentul ideal pentru această discuție e înaintea sarcinii. În sarcină, varianta se caută printr-un test genetic de diagnostic pe o probă de vilozități coriale, luată prin abdomen, de obicei între 11 și 14 săptămâni, sau pe lichid amniotic, prin amniocenteză, de la 16 săptămâni. Poți citi mai multe detalii în articolul NIPT sau amniocenteză?.

Conform ghidului de îngrijire Duchenne, opțiunile unei purtătoare includ și testarea genetică a embrionilor, în cadrul fertilizării in vitro; decizia vă aparține. Dacă un băiat cu Duchenne e singurul caz din familie și varianta lui nu se găsește în sângele mamei, riscul pentru un alt băiat rămâne mai mare decât în populația generală, din cauza mozaicismului germinal: conform GeneReviews, între 4,3% și 11%.

Un cuplu fără o distrofie în familie poate afla prin screeningul de purtător dacă poartă variante pentru boli recesive sau legate de X. În practica noastră, screeningul se alege după istoricul cuplului și după alegerea partenerilor, de obicei un panel extins sau o testare pe exom ori genom, cu tehnici suplimentare pentru Duchenne. Există și un screening de purtător dedicat pentru Duchenne, la care de obicei se testează doar femeia, pentru că riscul pentru copii nu depinde de partener.

Următorul pas: există semne de distrofie musculară, o CK crescută sau o distrofie știută în familie? Programează o consultație de genetică medicală: medicul genetician se uită la semne, la analize și la familie și îți spune ce test are sens. Mai multe despre analiza WGS. Consultația dinainte de test costă 420 de lei și o plătești după consultație; dacă faci apoi testul prin Helixomic, suma se scade din prețul lui. Consultația de interpretare e inclusă în prețul testului.

De citit și: Test genetic la copil: ce este și cum se face

Referințe

1. Birnkrant DJ, et al. Diagnosis and management of Duchenne muscular dystrophy, part 1: diagnosis, and neuromuscular, rehabilitation, endocrine, and gastrointestinal and nutritional management. Lancet Neurol. 2018;17(3):251-267. https://pmc.ncbi.nlm.nih.gov/articles/PMC5869704/
2. Birnkrant DJ, et al. Diagnosis and management of Duchenne muscular dystrophy, part 2: respiratory, cardiac, bone health, and orthopaedic management. Lancet Neurol. 2018;17(4):347-361. https://doi.org/10.1016/S1474-4422(18)30025-5
3. Duvuru R, Cunningham T, Colvin MK, Veerapandiyan A. Dystrophinopathies. GeneReviews. 2000, actualizat 2026. https://www.ncbi.nlm.nih.gov/books/NBK1119/
4. Bird TD. Myotonic Dystrophy Type 1. GeneReviews. 1999, revizuit 2024. https://www.ncbi.nlm.nih.gov/books/NBK1165/
5. Kleefeld F, Erdmann H, Schoser B. Myotonic Dystrophy Type 2. GeneReviews. 2006, actualizat 2025. https://www.ncbi.nlm.nih.gov/books/NBK1466/
6. Preston MK, Wang LH. Facioscapulohumeral Muscular Dystrophy. GeneReviews. 1999, actualizat 2025. https://www.ncbi.nlm.nih.gov/books/NBK1443/
7. Bonne G, et al. Emery-Dreifuss Muscular Dystrophy. GeneReviews. 2004, actualizat 2025. https://www.ncbi.nlm.nih.gov/books/NBK1436/
8. Narayanaswami P, et al. Evidence-based guideline summary: Diagnosis and treatment of limb-girdle and distal dystrophies. Neurology. 2014;83(16):1453-1463. https://doi.org/10.1212/WNL.0000000000000892
9. Guha S, et al. Detection of repeat expansion variants using next generation sequencing: a points to consider statement of the American College of Medical Genetics and Genomics (ACMG). Genet Med. 2026;28(7):102520. https://doi.org/10.1016/j.gim.2026.102520
10. European Society of Human Genetics. Genetic testing in asymptomatic minors: recommendations of the European Society of Human Genetics. Eur J Hum Genet. 2009;17(6):720-721. https://pmc.ncbi.nlm.nih.gov/articles/PMC2947109/