Sindromul Prader-Willi: cauze, semne, diagnostic și testare genetică
- Autor
- Dr. Anca Neacșu
- Publicat
- Actualizat
- Actualizat la
- Timp de citire
- 15 min de citit
Revizuit medical de dr. Anca Neacșu, medic specialist în genetică medicală

Poate copilul tău s-a născut foarte „moale”, suge greu și doarme mult, iar neonatologul a pomenit de sindromul Prader-Willi. Sau copilul e mai mare, a mers și a vorbit mai târziu decât alți copii, iar acum pare că îi e foame tot timpul.
Pe scurt: ce este sindromul Prader-Willi
Sindromul Prader-Willi este o afecțiune genetică în care nu lucrează câteva gene dintr-o porțiune a cromozomului 15 (regiunea 15q11.2-q13), gene active doar pe copia primită de la tată. La naștere, bebelușul are un tonus muscular foarte scăzut și suge greu, iar sprijinul pentru hrănire începe din primele săptămâni. Mai târziu, abilitățile motorii și vorbirea vin cu întârziere, iar pubertatea rămâne incompletă. Abia în copilărie apetitul crește, iar fără un control strict al alimentației duce treptat la obezitate.
Diagnosticul acestei afecțiuni genetice se pune prin analiza metilării, un test care citește semnalele chimice de pe ADN și arată de la care dintre părinți vine regiunea. De obicei, modificarea genetică a apărut pentru prima dată la copil (de novo). Nu e vina nimănui. În marea majoritate a familiilor riscul pentru o altă sarcină e sub 1%, iar cât e riscul în familia ta arată cauza genetică găsită la copil și testarea părinților.
Kinetoterapia, logopedia și sprijinul pentru hrănire nu așteaptă rezultatul genetic. Tratamentul cu hormon de creștere vine după confirmarea genetică a diagnosticului și îl prescrie endocrinologul. Poți citi mai multe detalii pe pagina despre întârzierea în dezvoltare.
Ce este sindromul Prader-Willi și de ce apare
Genele de pe cromozomul 15 primit de la tată
Pentru cele mai multe gene avem două copii, una de la fiecare părinte. În regiunea 15q11.2-q13, mai multe gene lucrează doar pe copia de la tată (amprentare genomică), așa că sindromul Prader-Willi apare doar când lipsește contribuția regiunii primite de la tată. Conform GeneReviews, apare la aproximativ 1 din 10.000–30.000 de oameni. Când lipsește contribuția copiei de la mamă din aceeași regiune, apare sindromul Angelman; despre alte sindroame poți citi în articolul despre sindroamele genetice.
Cele trei cauze genetice
Proporțiile sunt cele din GeneReviews:
- Deleția: lipsește porțiunea 15q11.2-q13 de pe cromozomul 15 primit de la tată, la 60–70% dintre persoane.
- Disomia uniparentală maternă: ambele copii ale cromozomului 15 vin de la mamă, în loc de câte una de la fiecare părinte, la aproximativ 30–40%.
- Defectul de amprentare: porțiunea de la tată e prezentă, dar e oprită ca pe copia de la mamă, la 2–4%; mai rar, defectul vine dintr-o deleție a regiunii care controlează amprentarea (centrul de amprentare).
Rar, sub 1%, deleția vine dintr-o rearanjare neechilibrată a cromozomilor.
Semnele sindromului Prader-Willi, de la naștere la vârsta adultă
La naștere și în primele luni
După naștere, copilul se mișcă puțin, e somnoros, plânge slab și suge greu, din cauza tonusului muscular foarte scăzut (hipotonie). De aceea are nevoie, de obicei câteva săptămâni sau luni, de tetine speciale sau de o sondă de hrănire prin nas; o sondă pusă direct în stomac (gastrostomă) e rareori necesară. Tonusul se îmbunătățește cu timpul.
La 80–90% dintre băieți, unul sau ambele testicule nu au coborât (criptorhidie).
Dezvoltarea și apetitul în copilărie
Copilul stă în șezut pe la 12 luni și merge pe la 24 de luni, cam la dublul vârstei obișnuite, iar vorbirea vine de obicei și ea mai târziu. Cei mai mulți au o dizabilitate intelectuală ușoară. Indiferent de coeficientul de inteligență măsurat, cei mai mulți copii au mai multe dificultăți severe de învățare și rezultate școlare sub abilitățile lor. Poți citi mai multe detalii în articolul despre întârzierea în dezvoltare la copil.
Apetitul se schimbă în etape, în ordinea aceasta:
- De la naștere până la 9 luni: hrănirea e grea, iar apetitul e scăzut
- Între 9 și 25 de luni: hrănirea și apetitul se îmbunătățesc
- Între 2 ani și 4 ani și jumătate: copilul poate lua în greutate fără să mănânce mai mult
- Între 4 ani și jumătate și 8 ani: apetitul crește
- De la 8 ani: copilul se simte rar sătul (hiperfagie)
Hiperfagia nu e doar o poftă mai mare, ci o nevoie biologică persistentă de a căuta mâncare.
Creșterea, pubertatea și hormonii
Fără tratament cu hormon de creștere, statura mică e aproape mereu prezentă între 10 și 20 de ani. Pubertatea e întârziată și incompletă, la băieți și la fete, din cauza unui nivel scăzut al hormonilor sexuali (hipogonadism).
Comportamentul, somnul și alte semne
Din copilăria mică apar accese de furie și rigiditate la schimbări; multe trăsături de comportament seamănă cu cele din spectrul autist; poți citi mai multe detalii în articolul despre tulburarea din spectrul autist.
În somn pot apărea pauze de respirație (apnee), iar unii copii sunt foarte somnoroși ziua.
Cum se pune diagnosticul
Evaluarea genetică documentează istoricul medical personal și familial al copilului, la consultația față în față medicul îl și examinează clinic, iar în urma ei medicul genetician poate recomanda anumite teste genetice pentru diagnostic sau screening genetic. Când medicul bănuiește un sindrom precum Angelman sau Prader-Willi, recomandă întâi un test țintit, iar dacă rezultatul e negativ, urmează genomul. Poți citi mai multe detalii în articolul despre testul genetic la copil.
Diagnosticul prenatal
În sarcină, tonusul scăzut face de obicei ca fătul să se miște mai puțin; un făt mic pentru vârsta sarcinii și excesul de lichid amniotic (polihidramnios) au fost și ele mai frecvente, dar nu pun singure diagnosticul.
Unele teste prenatale neinvazive (NIPT) extinse, din sângele mamei, caută și deleția 15q11.2. Conform GeneReviews, ele au o rată mare de rezultate fals pozitive, nu deosebesc deleția din sindromul Prader-Willi de cea din sindromul Angelman și nu văd disomia sau defectele de amprentare. Un rezultat cu risc crescut se confirmă prin testarea genetică de diagnostic, iar unul cu risc scăzut nu exclude sindromul.
Testarea genetică de diagnostic în sarcină se face prin biopsie de vilozități coriale sau prin amniocenteză, pe o probă de lichid amniotic, în care se găsesc celule de proveniență fetală; amniocenteza se oferă de la 16 săptămâni. Pentru sindromul Prader-Willi se face analiza metilării, metoda cea mai de încredere pentru a găsi defectele de amprentare în țesutul prenatal.
Diagnosticul postnatal: analiza metilării
Diagnosticul se confirmă prin analiza metilării ADN-ului din regiunea 15q11.2-q13, care arată dacă regiunea are doar tiparul de pe copia de la mamă. Conform ghidului european de bune practici pentru laboratoarele de genetică (EMQN/ACGS) din 2019, analiza metilării găsește peste 99% dintre persoanele cu sindrom Prader-Willi. Testul pune diagnosticul, dar nu poate spune singur dacă e vorba de o deleție, de o disomie sau de un defect de amprentare.
Testul care numără copiile fiecărei porțiuni din regiune (MLPA) are o variantă specifică metilării (MS-MLPA), care pune și ea diagnosticul și arată în aceeași analiză dacă lipsește porțiunea, cam cât de mare e și dacă lipsește centrul de amprentare. MS-MLPA nu deosebește însă disomia uniparentală de defectul de amprentare.
Aflarea cauzei genetice
Fără cauza genetică, riscul pentru o altă sarcină nu poate fi estimat sigur. Conform GeneReviews, primul pas e analiza metilării împreună cu un microarray cromozomial care citește și variante frecvente ale ADN-ului (SNP), ca să se găsească de la început și cauza la cei mai mulți copii. Alegi testul împreună cu medicul genetician, la consultație.
Microarray-ul cromozomial (CMA), numit și cariotip molecular, caută fragmente de ADN lipsă sau în plus pe toți cromozomii și arată cât de mare e deleția. Când nu se găsește o deleție, aflarea cauzei poate cere teste suplimentare, uneori și la părinți. Conform GeneReviews, analiza unor variante ale ADN-ului copilului și ale părinților deosebește disomia de defectul de amprentare.
Testul cu sonde fluorescente (FISH) poate găsi o deleție 15q11.2-q13, dar nu îi arată mărimea și nu vede disomia sau defectele de amprentare. De aceea nu e un test de primă intenție pentru diagnostic; după o deleție, el se face la copil și la tată, ca să clarifice riscul pentru familie.
Când copilul a făcut deja un microarray, un exom sau un genom
O deleție 15q11.2-q13 găsită la un microarray sau la un genom sugerează sindromul, dar nu îl confirmă singură: analiza metilării arată dacă porțiunea lipsește de pe cromozomul de la mamă, ca în sindromul Angelman, sau de pe cel de la tată, ca în sindromul Prader-Willi.
Un panel de gene, un exom sau un genom fără diagnostic nu exclude sindromul, pentru că modificările semnalelor chimice care pornesc sau opresc genele, ca în sindroamele Prader-Willi sau Angelman, cer teste dedicate. Și la un nou-născut cu tonus scăzut testat direct prin secvențiere, analiza metilării rămâne de făcut dacă semnele se potrivesc. Poți citi mai multe detalii în articolul despre rezultatul negativ la exom sau genom.
Când analiza metilării iese normală
Conform ghidului EMQN/ACGS, cu o metilare normală diagnosticul de sindrom Prader-Willi e foarte puțin probabil, pentru că sensibilitatea testului e de aproximativ 99%. Tonusul scăzut la sugar apare și în alte situații, inclusiv în alte afecțiuni genetice.
Dacă suspiciunea unei cauze genetice rămâne, după testele țintite negative urmează secvențierea întregului genom (analiza WGS). Toate testele genetice de diagnostic se interpretează în context clinic.
Următorul pas: Programează o consultație de genetică medicală: medicul genetician îți explică rezultatul, cauza genetică găsită, ce investigații sau controale urmează, dacă e nevoie de alte teste sau de anumite terapii și ce înseamnă pentru familie.
Riscul pentru o altă sarcină
Conform GeneReviews, riscul depinde de cauza genetică găsită la copil și de testarea părinților, iar în marea majoritate a familiilor e sub 1%. Momentul potrivit pentru discuția despre risc și despre opțiuni e înaintea sarcinii, când medicul genetician îți explică riscul transmiterii și testele prenatale potrivite.
Când riscul e de obicei sub 1%
- Deleția apărută pentru prima dată la copil (de novo): riscul e sub 1%. Cariotipul și testul cu sonde fluorescente (FISH) pentru regiunea 15q11.2, făcute la copil și la tată, arată dacă deleția vine dintr-o rearanjare ascunsă a cromozomului 15, pe care microarray-ul nu o vede.
- Disomia uniparentală apărută pentru prima dată: riscul e sub 1%. Se face cariotipul copilului, apoi, după rezultat, al tatălui sau al ambilor părinți.
- Defectul de amprentare fără deleția centrului de amprentare: riscul e sub 1%.
Când riscul poate fi mai mare
Jumătate dintre delețiile centrului de amprentare sunt moștenite de la tată. Când tatăl are aceeași deleție ca și copilul, riscul ajunge la 50% la fiecare sarcină; la tată, ea se caută prin analiza metilării împreună cu microarray-ul sau prin MLPA specifică metilării (MS-MLPA), varianta testului care numără copiile fiecărei porțiuni din regiune.
Când deleția copilului vine dintr-o rearanjare neechilibrată a cromozomilor, riscul poate ajunge la 25%.
Dacă tatăl are deleția centrului de amprentare, frații și surorile lui pot avea și ei deleția, iar consilierea genetică și testarea pot fi oferite fraților unui părinte cu o rearanjare a cromozomilor.
Testele în sarcină
Când cauza genetică e cunoscută la copil, testarea în sarcină e posibilă pentru toate cele trei cauze, pe o probă de vilozități coriale sau de lichid amniotic. După o deleție a centrului de amprentare sau la o rearanjare a cromozomilor în familie, testarea genetică a embrionilor, în cadrul unei fertilizări in vitro, poate fi o opțiune, discutată cu medicul genetician și cu medicul de fertilitate. Iei deciziile despre sarcină în cunoștință de cauză, după consiliere, împreună cu medicul obstetrician care îți urmărește sarcina.
Îngrijirea și urmărirea copilului cu sindrom Prader-Willi
Îngrijirea se face într-o echipă de mai mulți specialiști, de la neonatolog și pediatru la endocrinolog și dietetician. Medicul genetician explică diagnosticul, cauza și riscul pentru familie. Tratamentele rămân la medicii specialiști, mai ales la endocrinolog.
Terapiile nu așteaptă rezultatul genetic
Terapiile nu așteaptă rezultatul genetic: kinetoterapia, terapia ocupațională și logopedia încep cu sau fără un diagnostic genetic, iar căutarea cauzei merge în paralel. La sugar, scopul hrănirii e o nutriție adecvată, iar supravegherea strictă a mâncării vine abia în copilărie. Intervenția timpurie cuprinde și terapia pentru hrănire.
Tratamentul cu hormon de creștere
Consensul Societății de Cercetare a Hormonului de Creștere (GRS) din 2013 recomandă ca, după confirmarea genetică a diagnosticului și o evaluare multidisciplinară, tratamentul cu hormon de creștere uman recombinat (somatropină) să fie luat în considerare. Experții nu au stabilit prin consens o vârstă de început, dar au fost de acord că ajută tratamentul început înainte de obezitate.
Tratamentul normalizează înălțimea, crește masa slabă a corpului, scade grăsimea și îmbunătățește mobilitatea. Conform GeneReviews, înainte de începerea tratamentului și la 4–8 săptămâni după se face un studiu al somnului (polisomnografie), ca să se vadă că tratamentul nu a produs sau nu a agravat tulburările de respirație din somn.
În România, medicul endocrinolog prescrie somatropina pentru sindromul Prader-Willi, conform protocolului terapeutic al Casei Naționale de Asigurări de Sănătate (CNAS). Protocolul cere ca diagnosticul să fie confirmat prin testare genetică citogenetică sau moleculară și ca tratamentul să aibă acordul unei echipe multidisciplinare din care face parte și medicul genetician. Protocolul prevede începerea de la minimum 2 ani, de preferat înainte de instalarea obezității; în cazuri individuale, încă de la sugar, dar nu mai devreme de 3 luni. Tratamentul nu se începe în caz de obezitate severă (peste percentila 95, cu complicații), diabet necontrolat, apnee obstructivă de somn severă netratată, cancer activ, psihoză activă, hipersensibilitate la medicament sau sarcină.
Alimentația și apetitul
De obicei între 18 și 36 de luni, când greutatea începe să urce pe curbele de creștere, un dietetician urmărește atent alimentația copilului. Conform GeneReviews, planul cuprinde o dietă echilibrată, cu mai puține calorii, mișcare regulată și o supraveghere atentă, ca să se prevină obezitatea.
Siguranța alimentară înseamnă un acces previzibil și controlat la mâncare. Când copilul poate deschide singur frigiderul și dulapurile, e adesea nevoie ca bucătăria, frigiderul sau dulapurile să fie încuiate.
Dieteticianul evaluează și aportul de vitamine și minerale, iar suplimentele, mai ales de calciu și vitamina D, se prescriu când sunt indicate. Operația de bypass gastric nu e recomandată în sindromul Prader-Willi, pentru că nu pare să corecteze lipsa senzației de sațietate.
Controalele recomandate
GeneReviews recomandă, între altele:
- Înălțimea, greutatea și indicele de masă corporală: lunar la sugar, o dată la 6 luni în primii 10 ani, apoi cel puțin o dată pe an
- Tiroida: o dată la 6–12 luni, încă de la sugar
- Ochii, somnul și, la băieți, poziția testiculelor: o dată pe an
- Comportamentul: o dată pe an, după vârsta de 2 ani
- Coloana: la fiecare control, de când copilul stă singur în șezut
- Șoldurile: o ecografie la vârsta de 6 săptămâni
- Glicemia (hemoglobina glicată sau testul de toleranță la glucoză): o dată pe an la obezitate, după o creștere rapidă în greutate sau începând din adolescență
- Dinții: cel puțin o dată la 6 luni, după apariția lor
- Densitatea oaselor (DXA): o dată la 2 ani, începând din adolescență
Medicii copilului stabilesc programul exact, pornind de la aceste recomandări.
Când e nevoie repede de un medic
La persoanele cu sindrom Prader-Willi vărsăturile sunt rare, iar durerea e adesea simțită mai puțin, așa că o infecție, o rană sau o fractură pot trece neobservate. Burta umflată, balonarea, durerea de burtă, somnolența neobișnuită, pierderea poftei de mâncare sau vărsăturile pot fi semnele unei inflamații a stomacului care pune viața în pericol: cere ajutor medical imediat.
Accesul nesupravegheat la mâncare trebuie evitat, pentru că hiperfagia poate duce la mâncat foarte repede și la înecarea cu mâncare.
În timpul unei infecții, temperatura poate să nu crească, de aceea e bine să-i spui medicului diagnosticul, ca tratamentul unei infecții bănuite să nu întârzie. Medicamentele împotriva diareei trebuie evitate. Medicamentele care provoacă vărsătura sunt de obicei ineficiente după ce copilul a mâncat ceva crud sau stricat, iar dozele repetate pot fi toxice.
Reacțiile la medicamente, mai ales la cele care dau somnolență (sedative), pot fi mai puternice și mai lungi. E bine ca fiecare medic, inclusiv anestezistul, să știe diagnosticul, de exemplu de pe un card cu diagnosticul și tratamentele copilului.
Adolescența și viața de adult
Îngrijirea continuă toată viața, iar endocrinologul stabilește tratamentul hormonal de la pubertate și de după. La unii tineri adulți pot apărea tulburări psihotice, semnificativ mai des la cei cu disomie uniparentală, de aceea se recomandă o evaluare anuală pentru ele la adolescenți și la adulți.
Infertilitatea e aproape universală, deși la câteva femei au fost raportate sarcini; o sarcină e rară și cere controale mai dese.
Următorul pas: medicul copilului a pomenit de sindromul Prader-Willi sau diagnosticul e deja stabilit? Programează o consultație de genetică medicală: medicul genetician analizează istoricul personal și familial al copilului și îți spune dacă un test genetic are sens și care. Dacă diagnosticul e stabilit, îți explică rezultatul, cauza genetică găsită, ce controale urmează, dacă e nevoie de anumite terapii sau de teste la părinți și ce înseamnă pentru o altă sarcină. Alegi testul împreună cu medicul genetician, la consultație. Consultația dinainte de test costă 420 de lei și o plătești după consultație; dacă faci apoi testul prin Helixomic, suma se scade din prețul lui. Consultația de interpretare e inclusă în prețul testului.
Referințe
- Driscoll DJ, Miller JL, Cassidy SB. Prader-Willi Syndrome. GeneReviews. 1998, ultima revizie 2026. https://www.ncbi.nlm.nih.gov/books/NBK1330/
- Beygo J, Buiting K, Ramsden SC, et al. Update of the EMQN/ACGS best practice guidelines for molecular analysis of Prader-Willi and Angelman syndromes. Eur J Hum Genet. 2019;27(9):1326-1340. https://pmc.ncbi.nlm.nih.gov/articles/PMC6777528/
- Duis J, van Wattum PJ, Scheimann A, et al. A multidisciplinary approach to the clinical management of Prader-Willi syndrome. Mol Genet Genomic Med. 2019;7(3):e514. https://pmc.ncbi.nlm.nih.gov/articles/PMC6418440/
- Deal CL, Tony M, Höybye C, et al. Growth Hormone Research Society workshop summary: consensus guidelines for recombinant human growth hormone therapy in Prader-Willi syndrome. J Clin Endocrinol Metab. 2013;98(6):E1072-E1087. https://pmc.ncbi.nlm.nih.gov/articles/PMC3789886/
- Casa Națională de Asigurări de Sănătate. Protocoale terapeutice D–L (octombrie 2026): DCI Somatropinum în sindromul Prader-Willi. https://cnas.ro/wp-content/uploads/2026/10/D-L_2026.pdf
- European Medicines Agency. Viokat (diazoxide choline): withdrawal of application for marketing authorisation. 2026. https://www.ema.europa.eu/en/medicines/human/EPAR/viokat
- Tauber M, Diene G, Poitou C, Höybye C, et al. Hyperphagia in Prader-Willi syndrome: linking hypothalamic dysfunction to clinical assessment and management across the lifespan. Orphanet J Rare Dis. 2026. https://pmc.ncbi.nlm.nih.gov/articles/PMC13640150/